marți, 31 decembrie 2013
Împrumut
Mai vie decât luna, o să-ncolțesc în tine,
O moarte amăruie cioplită dintr-un vers,
O să-nfloresc vremelnic și-n albele stamine
Voi presăra o iarnă – mirific univers.
Neîmpletită stare, adâncă întâmplare,
Voi rătăci prin goluri ca floarea în deșert
Și ghețuri prinse-n streșini cu brațe de-ntrebare
Te vor cuprinde iarăși când totul e incert.
Voi trece neființă, nălucă prinsă-n cețuri,
Poem-singurătate în tomul unei seri,
Iar albatroșii mării, plătind aceleași prețuri,
Mi-or umple înc-un strigăt – un blues cu sfâșieri.
La ceas de așteptare
Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.
Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.
În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!
vineri, 27 decembrie 2013
Dincolo de praguri
Mă suduie iarna c-un bici nemilos
Cuvântul în fumuri se pierde
Cum cheamă durerea sub piele, în os
Tăceri de nisipuri în verde.
Colindele urcă spre cerul curat
Sub porțile serii deschise
Când îngeri de pâslă, în alb strecurat,
Aruncă-n ferestre cu vise.
Copiii se-mbracă în straie de somn
Iar cântecul nopții se-ntinde
Pe ghețuri sticloase, căci apele dorm,
Iar teama din noi se desprinde.
Prea triști să uităm primăveri ce-au trecut
Păstrăm roi de stele-n privire.
Irozii ne pleacă. De ce au tăcut
Blândeți înmuiate-n iubire?
am aruncat
să-mi râdă soarele în răsărit poate așa voi alunga tot întunericul strâns în nopțile când frigul mă întemnițează lung și pustiitor nici aerul nu-l mai pot împărți nici culoarea pe care zăpezile o descompun din lumina lăsată de ochii tăi alunec spre miezul unei zile și-n pragul vieții las bătăi de inimă - să le numere cine va fi să mă iubească așa cum sunt |
colind
|
desen naiv
1. nu trece prin mine ce îți e de prisos vântului să îi lași cuvântul ca o lamă smălțuită gata să nu lase urme în epiderma ei se nasc zorii din felii de lumină hrănește-te tu și pescărușii tăi coborând a înserare din inima cerului îndoliată fulguire când nopțile ne devin temnițe pentru încă o viață de fluture pentru încă un popas în amarul secundei despicat pentru muritori 2.la capăt de linie un tramvai obosit fără cai nu e poveste fără aripi nu e zbor fără mine nu ești tu fără fluviu nu respirăm noi triști pe refugiul pustiu împingem umbrele în topirea lor ne prefacem nostalgic îndrăgostiți de singurătate plecăm cuminți spre orizontul unde nimeni e nimic și nimicul e nicăieri 3. știu că am murit pentru tine azi un adio ca o scânteie aprinde încă o depărtare pe glezna albă se preling urme viorii din asfințitul ultimului meu zâmbet 4. rămas bun |
duminică, 15 decembrie 2013
sticlos de adevărat
2.mă dezlipesc din umbră să răsar când ochii mi te aduc în dar pe bancă au căzut frunze din frunze s-au ridicat culori printre culori s-au rătăcit ploi nu-mi irosi lacrima strânge cuvântul și-n rădăcina lui strecoară gândul că te mai am - mugure din lumina furișată pe sub geana unui răsărit leneș 3. dinspre zid jumătăți de ziuă preschimbate-n silabe sensuri destrămate ca fuioarele de aer ne respirăm finalul cu bucuria unui condamnat la viață din mine punctul din tine linia ca o continuare firească a ceea ce sunt 4. învelește-mă cu uitare |
mixaj sticlos de acorduri
1. mânji de lumină îmi nechează la ureche se aude pasul zorilor prin ceață te caut fluviul mai trage un fum plictisit de atâta iarnă încă o cădere mă însoțește ninge-mă spui ninge-mă iubito raiul să ne fure când colindele se irosesc printre năluci ni se scurge glasul în amonte o icoană mai apucă să zâmbească din iluzii nu trăim o veșnicie 2. sunt un vânzător ambulant la poarta cetății e liniște când haina mea se umple de visuri mă înalț din iubire le împart unul se face nor altul zmeu ultimul curcubeu în ochii ploii se cuibăresc ochii mei te caută sunt femeia apelor cu mătase îmi spăl privirea și-ntr-un roi de fluturi sticloși ascund sufletul când tremură mi se spune că respir 3. plec din devremele unei stări se naște iar târziul buzele otrăvite mă vor răsuci în vorbe le stă ascunsă trădarea și câți arginți numără mâna sub retină adevărul sapă o fântână doar tu mă știi m-ai văzut la strâmtoarea unde ecoul se scutura de litere mărunte r, a, a, n, i, n, a, n 4.aritmie |
siamezi
1. călătoresc puțin din puțin mă hrănesc uneori mi-e de ajuns să zâmbești e ca și cum aș gusta mai mult decât am avut vreodată pe masa mea se odihnește singurul poem de unde am extirpat mansarda și pescărușii pe țesut bolnav îmi alunecase durerea din lipsă de tine doar gheața oglinzii îmi mai pune ochii în mișcare mă privesc rar și când o fac las în urmă frig tu ești? 2.am epuizat motivele pentru care colindam străzile se încolăcesc precum șerpii veninoși respirând aerul prăzii irosit în pașii refuzați de asfaltul gri se lovesc absențele noastre nu ne mai cunosc teii și-n harta iubirii marcajele s-au estompat o hârtie îndoită nu ține 3.dac-am scutura lumina peste corturile în care ne stau sufletele n-am tremura de teama însingurării păstrăm distanțe în cutii de fildeș matricea legăturii se împuținează doar dăm vina pe geografii și pe cuvinte nedizolvate încă și-mi spuneai mereu... zi: te iubesc! 4.ne hrănim din aceeași placentă |
te voi iubi fără să te ating
1."tot regină ai rămas" pe eșafod călăul curge cum își leapădă ochii pe gâtul ei de lebădă numai cântecul întârzie să se audă tandru picurat din ochiul de sticlă moartea nu ne poftește la masă ne lasă flămânzi pe drumuri întunecate se numără strigătele în durere fiecare vocală își găsește crucea umărul duce până la capăt singurătatea din urmă 2. zodia nu contează nici măcar semnul sub care trupul se ascunde printre falduri de nelegiure se mai aruncă un zâmbet strâmb ca oglinda ce ne joacă feste suntem frumoși eu aș spune poate nebuni - un adam gata să stoarcă luna în pielea evei deportate prin siberii câți se vor fi întrebat cine este? 3. din prea mult frig confecționăm nopți le botezăm cu frici impersonale apa iordanului primește existențe numai noi ne murdărim cu neputința atingerii cuiele așteaptă eu doar le număr nu știu cine va desena linia bătăilor mele de inimă 4.semănăm(lângă tine mi-ar plăcea să mor) |
am devenit linii
paralele șinele pe care niciun tren nu mai aleargă deși vagoanele sunt pline cu deportați necunoscuți - femei iubite episodic bărbați în lotcile lor verzi ca ochiul fluviului - demon ascuns în mansarda noastră plină de oase (nimeni nu știa cum de soarele își scutura frigul când făceam dragoste) mai nou prelungesc exilul încât absențele să-mi umple iarna cu o muzică deșirată peste aerul prins în corola singurătății mele |
nu îndeajuns
să te pot atașa
lacrimii pe care iarna
o preschimbă în fulg
rătăcit spre pământul
ce soarbe
poate puțin
prea puțin pentru istovirea unei iubiri
fiecare treaptă - semn
fiecare clipă - vânt
fiecare pas petrecut - ancoră într-o mare
unde ne-am rătăcit
fără să ne fi întâlnit vreodată
suntem povestea fără sfârșit
care n-a învățat să spună
că pierzându-ne de noi azi, ne vom regăsi cândva
la ceasul când soarele va îmbrățișa lacrima
am ascuns
în cutia viorii două păsări de hârtie albe cum zilele în care mă strigai prin aburul dimineții rotunde iubiiiiiiiiiiitoooooooo uneori ele pătrund printre corzi se alintă sub arcușul violonistului se tânguie rar și de cele mai multe ori prind măiastru să vorbească despre o iubire - semn vegetal în ochiul iernii ce ne cuprinde când ferestrele deschise au uitat să mai adoarmă... |
m-am îndoit
de splendoarea ierbii de mersul stângaci al melcului de grădină de frunza ce-și decupa aer să respire pasărea rătăcită prin verdele singurului copac în care mi-aruncasem visele să-nflorească în primăveri doar de tine știute până când am învățat că veșmintele pe care le port sunt umbra singurătății -biografie incompletă în lipsa omului care a-nvățat să mă iubească acum... |
m-ai lăsat
din ultima cină pâinea se uscase de aşteptare pentru că nu erai acolo am închis ochii şi-am ascultat îndelung liniştea am îmbrăcat parfumul singurătăţii şi-am decupat cearcăne să le fac frunze galbene pentru copacii pe care mi i-ai părăsit pe rând crezând că-n aerul meu bolnav nicio pasăre nu mai poate să cânte |
nod
pe frânghia vieții saltimbanc - aerul îmi tremură pleoapa mă doare îndelung nu știu dacă sub streașina sufletului meu se vor mai adăposti lăstunii mi-i primăvara departe și glasul tău o amuletă cu care voi trece prin iarnă fără să mă vând fără să mă înstrăinez acolo unde se termină liniștea și bornele arată că mai avem de parcurs puțin drum împreună |
îmi spui rămas bun
și-arunci o mare între noi - adâncuri albastre furate din geamătul fluviului care trece mereu prin jazzman-ul meu în fiecare miercuri când mansardele se înconvoaie ca niște cerșetori flămânzi lipsite de dragoste și cântec luciu de saxofon și întuneric, iubitule degete aruncate în pielea femeii ce nu-și mai găsește locul când fulgerul nebuniei scaldă cerul și-n puterea iubirii se scutură cuvinte amare... |
cu siguranță
sunt o treaptă
spre fereastra unde gratiile
se topesc în gura luminii
dincolo devin aerul
în care cireșii își scutură fluturii nebuni
în poala pământului
reavăn de atâta ploaie
într-o primăvară la fel de iluzorie
ca iubirea pe care mi-o dăruiești
în fiecare zi -
sintagma albului îmbrăcată în cuvinte
doar de noi înțelese
pentru că eu
mă voi cufunda mereu în brațele tale
ca într-un leagăn unde moartea
e un fel de dragoste fără de sfârșit..
obscur
sub un strat de piele
odihnește noaptea
eu - mai albă decât steaua
ce-și scutură lumina
ies din mine - rugăciune lângă troița
de la marginea drumului
cântec pentru păpușari și volbura câmpului
pentru pasul hoțului și strigătul nebunului
oglindă adunând sunete
în trena unei dimineți
altfel fără tine
când ascuns în ceață
îmi vorbești despre inocență furată...
duminică, 1 decembrie 2013
ca să însuflețesc
o tristețe am nevoie de încă o iarnă de un decembrie în care să mă pierd neștiută stare în mâna ce tremură la gândul că cerșim îndelung fără a primi ceva în schimb poate un cerc de gheață poate un sloi de argint - pumnal pentru noaptea în care ne mor stelele în rezervații căprioare cu ochii bânzi la adăpatul din singurătate acum când cobilița nebuniei se umple de întuneric |
ți-am trimis
|
poate
mai stingher ca oricând gândul meu înapoiat brumei caută verile nebuniile acelea rotunde în care ni se cufundau zâmbetele - sfere unde lumina se închidea sporadic să ne arate că soarele e în noi un uriaș ce ne prinde în brațe fără să știm fără să vrem noi - copiii neascultători aruncând mingea-n oglinzi de unde stelele au dispărut ca prin farmec poate de prea multă iarnă în care ne cernem către final încântați de lumea în care ne topim mărunt și definitiv... |
cruță-mă de...
uitarea ce se odihnește în ochiul de timp sub pleoapa unei ierni ascunde toate diminețile în care orbi ne aruncam zâmbetele printre medalii strălucitoarele noastre zâmbete în galeria unde singurătățile sunt porțelanuri moștenite și strânge în indiferența cearcănului nopțile în care lacrima era leagăn de întuneric pentru proiecțiile rămase fără vreun răspuns ecranate, întrebările mele - simple jaloane în monografia unei vieți |
preconizau că...
desprinderea e un fel de ratare prin viaţă umbli ca un ostaş pregătit pentru luptă mergi pe brânci dormi îmbrăcat împarţi porţia din gamelă cu tovarăşul tău de arme până în ziua când un fluture negru se ascunde în pieptul tău înflorind şi-atunci crezi că tranşeele prin care te scurgi nu-s decât matca unei ape înmărmurite că ai câştigat bătălia desprinderii |
nimic mai potrivit
ca lunecarea... dinspre moarte ceața dinspre viață lumina înnodată dezleagă, iubitule, trecerea mea să adâncesc frumosul în gingășia florii scuturate peste gândurile tale și lasă-mi uitarea sub pleoapa întredeschisă când iarna odihnește în fereastră singurătatea e un om de zăpadă ce-și duce traiul până când mugurii iubirii mele vor izbucni din nou... |
recviem
prin care îmi port destinul ca un cerșetor întâmplat în poemul tău plin de cuvinte care nu-s ale mele prea străine să mi se lipească de coapsa ce știe pulsul mâinii stângi vinovată că lunecarea scrie un cerc și încă unul apoi umple golul cu puncte exact ca cel fixat de arătătorul tău pe buzele mele gata să-ți spună oricând te iubesc, nebunule - |
să potrivești cuvântul...
pe rana lăsată sângele nu mi se încheagă iubitule sunt o dunăre înroșită de apusuri cu emoții secționate adânc de fiecare strigăt pornit din iarna care ne cuprinde glezna în făgașul unei dureri ni se ascunde pasul suficient de aproape sfârșitul stă la pândă când în murire topim ideea de surâs |
mă strâng
în sinea sinelui am rămas doar eu corabia unde apele se joacă intră ies coboară urcă puntea suspinelor acoperită valul nu moare niciodată doar pescărușii tăi cad secerați de moartea ce nu iartă când cerul se supără pentru poemul părăsit unde nu ne mai găsim nicicum adăpost să nu-mi spui te-am iubit nescriso mă voi vindeca după ce timpul va șterge cu încă un val fruntea stâncii în care m-am preschimbat |
duminică, 17 noiembrie 2013
limpede
1. m-am amestecat cu răsăritul mestecat de un cer masticabil în gura destinului miroase a singurătate mă adun și eu cum fluviul lăsat în mansardă să doarmă fără vise când luna e o curvă ce și-a amânat clienții pentru o dată viitoare n-o privi nu mai e argintie nici măcar piele nu are pe oasele ei odihnește frica în care toarnă alămuri pentru cântece sadice sunătoare în toate nopțile care vor veni 2. să dezgropăm cuvintele din pământul cleios ne doare unghia știm să lăsăm semnătura fiecărei crime la locul cuvenit în panoplie vor vedea trupurile cu ele câinele credincios care nu mai latră numai lanțul e mărturia legăturii pe el nu-l va desface nimeni în locul acela somnul moare și ochiul își lasă cămașa albă să fie sicriu pentru “fluturii ei albi fluturii ei negri” 3. cu departele se plătește chemarea din pieptul ei cântec din gura lui dumnezeul o umbră nici pasul în piatra cuvântului nici silaba în carcera menită să adune prigoana când atâta arsenic ne poate îndulci cafeaua de dimineață 4. e ultima zi |
Ecouri
Ne mor cireșii scuturați de vreme, Bat clopote prin trupuri de livezi Suntem aceiași cerșetori. Blesteme Ne-au tot atins cu primele zăpezi. Mi-i dor de noi, doi triști odinioară, Doi exilați în labirint de nori, Fără vreun vers în lemnul de vioară, Fără condei - cu anii trecători. Ne scutură de cețuri grele timpul, Pândim ascunși ecouri și ninsori, Tăcute clipe-au părăsit olimpul, Noi degustăm otrava din licori. Ce mai iubim? Sub care zodii plângem? Cui ne-am plecat? Sub care Dumnezeu Azi mâinile în rugă ni le frângem Când suntem doar un fir de alizeu? |
E ceasul tăcerii…
Sonetul tău m-a-mpins din nou spre iarnă Spre albul rece picurat de stele, Iar vorba ta în minte-mi se răstoarnă - E-un cenușiu lovit purtând atele Cuvântul dăruit miroase-a friguri, Iar versul ți se pierde sub omături Ne lăpădăm pe rând, tot mai nesiguri Cu îndoieli care ne stau alături. Cad fulgi năuci peste iubirea noastră, Înnebunesc sub lacăte surâsuri Poeme ni se-așază în fereastră - Sunt flori de gheață ce nu au răspunsuri. Colinde simple ne rămânem iară Tăceri naïve în năvod de ceară. |
săpăm împreună
"Când scrumul nopţii o să piară dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aş vrea să fim şi noi cenuşa, noi şi - pământul." Lucian Blaga/ Noi și pământul săpăm împreună la rădăcina versetului am găsit liniștea se odihnea în mâna de lut din care mă plămădiseși femeie să-ți fiu cu genunchi dezgropat din apa unei păreri și albă cum zăpezile în care cerul își picură lacrima de parcă plânsul său ne-ar plăti păcatul și rânduisem să ne fim arbore și braț de lumină ram și floare de cireș văruit de primăveri fără să doară până când fructul cuvântului se va înroși de atâta iubire apoi ne-mpăcasem să purtăm același nume până când temeliile morții ne vor fi înghițit pe rând umerii încărcați de ploi |
...
"N-am ieșit în lume să te caut, am ieșit să te găsesc" replică din filmul Septembrie m-ai hrănit cu pâine cu amar și cuvinte potrivite gata să-mi fie străjeri în nopțile când mă întreb de ce eu? de ce pasul meu scrie absențe când mersul pe ape e la îndemâna oricui cel care crede iubește cu adevărat cel care iubește cu adevărat crede - mici filosofii rupte din viață cum sufletul meu împrăștiat printre stele când te ning mărturisire |
cine sunt eu
să multiplic suferința în care zilele te aruncă pe rând? e un fel de perpetuum mobile care mă secătuiește când eu eu aș putea oricând să-ți dau din bucata mea de pâine din aerul meu din carnea mea fără să simt că mă lepăd de mine fețele tale se amestecă într-o pânză albastră și rece tu nu ești fluviul ești doar albia în care femeile își varsă iubirile rătăcind când pe un mal când pe altul în timp ce șerpii se risipesc prin părul lor învolburat ca sângele ce-mi curge prin vene căci sunt vie neîntâmplată și femeie până în măduva oaselor... |
desenează-mă
pe hârtia lăsată în sertarul biroului rămas deschis după ultima ta plecare din mine aruncă niște libelule de wolfram să se topească greu când execuți salturi prin focurile abia aprinse un creion cu mină veselă și jucăușă să arunce soarele în nopțile când nu-ți aud glasul nici măcar nu mi-l pot închipui - atât de departe e nebunia în care aș vrea să mă scufund pune și-un strop de melancolie în venera fugită din pânza lui botticelli să renască în poemul aruncat pe hârtia unde arterele mele pulsează și acum |
"ea îl iubea"
ca un pasager obișnuit împăcat cu ziua în care singurătatea era singura instanță care adună cuvintele când timpul judecător stabilește că mersul trenurilor s-a schimbat de curând la clasa întâi s-au terminat biletele se circulă prost pe timp de caniculă în fierbințeala vieții șinele se dilată anna adună iernile în cutiile ei de scrisori și ninge liniște peste gările unde mihalkov mai gândește un film pentru mâine |
dacă el
rămâne umbra înseamnă că lumina mea e un profil mâncător de oameni setat la privat acolo nu intră oricine poți accede cu o carte în mână ori o eșarfă – să legăm fiara la ochi ori cu palmele goale să citim în linii curbe destinul rătăcit pe drum dacă ea îmbracă adevărul înseamnă că el și-o va administra ca pe o pilulă de seară înainte de a da mâna cu alte umbre și asta pentru că lumina ei se cerne când cuvintele se îneacă într-un fluviu al cărui nume a fost demult uitat… |
gol de mine
gol de secunda în care am încăput când cuvântul nu ne mai era casă gol în fierbintele adevărului unde nimeni nu mai aruncă resturi ne mulțumim cu "anulăm" și mergem mai departe ca și când nimic nu s-a întâmplat ca și când eu aș fi doar o frunză sub talpa altui mâine atârnat de așa e să se întâmple gol de sensul unui "te iubesc" rătăcit prin colțuri de cub înghețat și tăios ca o absență gol de iubire aruncată în voia sorții când gura fluviului uită să ne mai spună câte o poveste gol de mine adânc stingherit doar de "am încă nevoie de tine" |
marți, 5 noiembrie 2013
Final cu semne de înalt
Mă-ndrept spre tine mirosind a moarte Să-mi caut loc în ultimul cuvânt, Rostit ușor în pagina de carte - Rămasă-n iarnă fără vreun veștmânt. Te caut poate-n fila ruginită De toamnele iubirii dintre noi, Îmi spui că viața noastră-i risipită Că ducem iar pe umeri snop de ploi. Mai respirăm atât cât se mai poate, Cât timp azurul doarme-n ochiul drept Rămânem semne-n stol abandonate Cu zbor de viață desenat în piept. Și ne-ntrebăm sub care cruce arsă Ne este drumul mai ușor spre-acasă. |
înainte de
a mă numi cuvânt am fost o formă - neîntregită nesupusă neirosită însufleţire scuturată peste portrete de sunete prinse în respiraţii dincolo de foile goale umbre - semnele umede ale abandonării sub răcoarea unui noiembrie cu miros de târziu oameni care vin şi pleacă pe rând cum emoţiile dintr-un blues lăsat la marginea unei nopţi fără tine |
și parcă tot aș vrea
să știu unde se termină cocorii și unde începe iarna în care să-mi arunc hainele - să mi se albească tristețile pe care le număr în fiecare zi prin zidirea mea în rece voi opri zborul și ochiul și gândul ca palmele care te-au citit cândva nu trebuie să caute nici aerul nici apa nici sunetul rămas în cochilia unui melc care și-a rătăcit drumul |
cumpănă
trec orele prin mine săgeți fără țintă când nu te am hrisov să-mi amintesc de noi triștii poemelor plantate pe veranda unui noiembrie tăcut și palid cum frunzele ce adăpostesc melcii - singuratici trecători prin grădina mea de întâmplări și tu o întâmplare și eu un fum răzvrătit dintr-un foc ce nu doarme chiar dacă rugul se conturează în buza unui anotimp ce a uitat să mai vorbească pe strada mea e liniște numai secundele viermuiesc într-un ornic ce-și scoate brațele prin cadrane să cuprindă ce mai avem de trăit |
pretutindeni
ochi ferestre închise cu iriși decolorați de atâtea treceri drumul tău - doar o linie peste care fluviul meu nu mai lasă urme fără pod fără mal fără vad fără pești în care să ne aruncăm dorințele ca niște condamnați la moarte - fără cețuri stranii unde să ne odihnim fricile când nu mai avem altceva de făcut decât să așteptăm doar într-un singur loc îmi aparții - în negrul ochiului de unde nimeni nu mi te poate lua punct într-o dragoste ce-și urcă tot cântecul prin sălcii tremurător |
ea îmi spune
că e eu nu mai văd el îmi spune că dimineața se ascunde în ochii mei încă privesc încă pot să iubesc zilele când fluturii se ghemuiesc în mâini ce se deschid pe rând - să prindă-n ele cuvinte pe care ieri ai uitat să mi le spui de teamă de îndoială de nod jucător între sfori pe care nu le-ai tăiat încă femeia-zăpadă își strânge lumina în piele și acoperă cu ea toate nopțile în care ai răsădit gânduri decojite să nu mai răsară ochi și mâini și săruturi nevinovate tu numai tu împărțit între normalitate și nefiresc poți "desface" domol cronica unei iubiri încă nescrise |
nu sunt linie
și nici punct nu sunt poate un experiment în care candela nu se stinge niciodată vor trece nopțile pe rând șuierând trenuri prin haltele minții tale până când fântâna unui gând se va umple de apa iubirii și atunci vei ști cu adevărat de ce stelele se scutură mereu pe picioare când intră în casa cerului de ce pietrele tac și cuvintele își spală fața în ochii femeii îndrăgostite de ce viața mea se ascunde într-o altă inimă păstrând amprentele suflului tău rătăcit prin atâtea mansarde |
nu mai suntem acasă
pereţii goi fără cascadele zilei fluturii mei albi, fluturii mei negri - nasturi pe spatele rochiei abia dezbrăcate peste oboseala femeii să torni cuvinte nerostite până azi - flori răscumpărate înainte de condamnare finalul nu s-a scris încă femeia-zăpadă ca o noapte prelungă de dragoste îţi va povesti despre nebunii pierduţi printre umbre de sepia uitate în buzunarele unei livezi singure câtă linişte şi ce spaimă tahicardică stare înainte de tot |
joi, 24 octombrie 2013
o mască de pânză
peste chipul care a uitat să anine în colțul gurii un surâs simplu ca un fir de romaniță în palma unei primăveri peste ochii care au uitat să mă privescă așa ca la început într-o vară când fluviul nu mai știa pe de rost cântecele câmpiei peste fruntea poetului îngândurată în toamna când vadurile se umplu de regăsiri și prin somn ni se perindă păsări de gips mari cât întrebările care ne susțin îndoiala o mască de pânză peste care voi arunca lavanda unei seri și cuvintele ei furate de prin poeme scrise înlăuntrul neputințelor îmbrăcate în litere |
ca să poți iubi
nu-ți trebuie o inimă
cât un megalopolis
locuită de prea multe glasuri
bucata asta din tine
ar ceda
fluvii roșii ar inunda valea
sufletului tău
unde să reverși atâta dragoste, iubitule?
e oare dragoste?
spui încercând să-mi prinzi
în privire un zâmbet
poate ultimul
deși sunt convinsă că zâmbetele mele
n-or să se sfârșească niciodată
pentru tine
prea mult, prea mult...!!
îți șoptești în barbă
ca să poți iubi
îți trebuie o inimă -
doar una singură, adaug
și o dragoste
cât un megalopolis de mare
când te lepezi de mine
mi se colorează pielea în verde
șopârlă târând
nepăsarea
până când nopțile te pun să numeri pietre
sub care m-ascund
fără să mă vezi
rece
stingheră
fricoasă
ca un gând strecurat fără
ca cineva să-l pipăie
cu auzul
fără ca cineva să-l întrebe
ce e cu tine, străine?
când te lepezi de mine
cifra doi
se dizolvă
în verdele paris
pus să ne otrăvească
încrederea
și-atunci îndoiala se face
o șopârlă
rece
lunecoasă
și plină de venin
încât, crede-mă
îmi vine să-ți spun
de ce naiba te mai lepezi de mine?
îndeletnicirea mea e viața
în fiecare zi pornesc prin ea la pas uneori cu dreptul alteori cu stângul ce-i drept niciodată nu țin cont nu-mi pun mănuși în timp ce-i fardez chipul o rimelez cu păsări călătoare și-i pun în colțul gurii mereu câte un zâmbet birdie îmi spunea să-i culeg de sub streașina ochiului toate lacrimile zic lasăăăăăă uneori avem nevoie de ploaie altfel de ce-ar mai fi fost inventat curcubeul? |
sâmbătă, 19 octombrie 2013
cu siguranță altfel
așa mi-ai spus
în seara când mă asemănam
cu păsările din colivii
ciugulind cu stil
fărâme de singurătatate
altfel cum?
insistam fără să țin cont
că stoluri lungi
se roteau în jurul gratiilor
simțind mâna păpușarului
când li se mânuia zborul
de parcă toate ar fi trebuit să fie
embleme - bănuți zornăitori într-o pușculiță
bucurând copilul sărac
altfel, repetai
ridicând din umeri
ca un nevinovat
în timp ce volbura se cățăra
pe genunchiul femeii
care legăna colivia cu păsări
multe păsări
ca o mărturisire
îmbrac aerul
un război se termină
altul începe
ziua de azi îmi lasă trotil
pe gulerul hainei tale
mături cu ea secundele
arunci într-un colț timpul nepetrecut
apoi împarți veștile de pe front
cu îndemânarea unei ape
care-și cunoaște matca
mâine vom scrie cronici
eu cu memoria unui refugiu
inventat în lăcașul numit om
tu cu pornirea furtunoasă
a unui atac
la adresa vieții pe care nimeni
n-o mai revendică
prea multă incertitudine bântuie
frământările noastre - prizonieri
în lumina unei zile putrede
să fie ultima, zic
adâncită în tine mai mult ca niciodată
spuneți-i voi
omului fără chip că mansardele părăsite sunt un loc bun pentru femeia alungată din poem în singurătatea acestora ea devorează timpul ceasurile părăsite prin cufere vechi au uitat să vorbească le șuieră psalmii printre dinți rotunjind ruga păcătoasei lăsată în umbra unei ferestre minuscule aici nimeni nu mai citește cuvintele își plimbă siluetele stranii printr-o realitate halucinantă unde păsările sunt umbre proiectate pe dorința unei înălțări nimic nu se mai mișcă e inert până și zâmbetul balerinei din cutiuța muzicală un arc îi leagănă moartea în timp ce femeia își împrăștie arterele printre pietrele smălțuite cu ochi de libelule |
sechestrat
în singurătate
zâmbetul meu devine o linie
pe care tu mai așezi câte un poem
precum lăstunii
când se pregătesc toamna de plecare
e zarvă
și regret
zâmbetul meu bântuie înfrigurat
pe străzile pustii ale urbei
în care parcă toate ceasurile
au amuțit cu regretul
că-n pâlnia morții
turnaseră tot timpul în care am fi putut fi fericiți
așa
puțin
cât o zbatere
sau cât mi-aș duce genunchii la piept
ghemuindu-mă în mine
ca să cresc mai apoi într-zi
când somnul se va degrada
și zâmbetul meu se va întoarce în cuibul de unde a plecat
să te îmbrățișeze iar și iar
într-o mansardă garnisită cu libelule
prin mine trec oameni
cu minutele lor învelite în întrebare cu neodihna unor nopți pe care nici eu nu le descifrez uneori poate de prea multe ecouri pe care tu le părăsești deși îmi spui că suntem amândoi pe același mal cum să te cred când vâsla asta a încrederii e ruptă când fluviul îți aruncă poemele în brațele altei femei pe care eu o simt în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină cum să te țin de mână când cioburile de cuvinte aruncate trasează drumuri unde pasul se pierde într-o neînțelegere prea roșie ca să fie ștearsă vreodată prin mine trec oameni, atâția oameni cu zâmbetul lor cuneiform cu așchiile lor de viață gata să ardă cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă iar eu rămân copacul ce le caută vântul le strânge nimicul cu ramurile sale și-i leagănă așa cum și pe tine te-am legănat cu toată blândețea mea ascunsă în muguri pentru că-mi place să mă risipesc în cel care nu trebuie să mă iubească |
azi noapte
mâna poetului
s-a odihnit pe ideea unei femei
i-a luat ceva timp
având în vedere distanța -
fluviul măsoară cu pasul
tot ce a rămas neînțeles:
un adio
un noapte bună
un sărut pa marginea ferestrei
un adagio pe care doar sufletul ei
poate să lunece
când trupul i se pierde în somn
printre sunete
ce nu-și mai dezbracă haina
în frig poetul a plecat printre ceasornice
să interogheze timpul
să caute litere
pentru toate retragerile în sine
pentru zilele în care îi spune femeii
"azi voi trăi și pentru tine -
puțin și neîndestulător, iubito"
în timp ce visătorii
își lasă zâmbetele în carnea ei albă
înflorind permanent
treceri...
să nu răspunzi
cuvintele mele n-atârnă - sunt doar niștre zaruri mici uitate prin caverne respirațiile din tine le mătură ploile din mine le scurg până în valea unde fluviul vrea să se odihnească așa ca tine obosit de bucuria cuvintelor pe care le înnegrești cu puncte norocoase, ar spune malul iubitor de apă ghinioniste, ar spune așchiile de lumină venite să înțepe singurătatea omului care așteaptă să moară curate, aș spune eu ștergând un flaut ce caută mâna unde sunetele s-au ascuns în ultima vreme lângă mine doar o absență îmbrăcată în frig |
sunt departe
de mine mai mult decât sunt nu sunt o arhitectură simplă nestudiată în care semantica toleranței își tonifică tenul cu fiecare zi trăită nu știu de ce fiecare casă pe care o umplu cu tine se surpă nici măcar cutremur nici măcar strigătul meu în colul unei singurătăți atinse de viruși doar un șuierat trecut pe deasupra cuvintelor când rămânem deținuți în celula cu te iubesc-uri încătușate și tu-mi zâmbești crezând că mă alint - în fond e doar gândul c-aș vrea să mă auzi când respir... |
descifrez
în mișcare de mușchi încrâncenarea feței tale îi dau un sens sub lentilă ochiul doare ocolește adevărul meu și cuvintele care vor să te îmbrace “sunt obosit” îmi spui “vreau să ascult” și locul de lângă mine rămâne gol ca o temniță din care au fugit condamnații în frig am învățat să aștept – sunt un călător uitat într-o haltă prin inima ta trec deseori trenuri… |
înainte
de a descoperi partea necrozată a vieții legați harpele de căpătâiul unei stări alungiți-le cu un cântec fie și trist pentru că numai așa veți putea păstra coerența unei treceri ne sunt de ajuns atâtea sincope vrem linu-i lin și floare în galop nebun vrem toamnă seducătoare și ierni dactilografiate în biroul unde cerneala nu se usucă niciodată pentru că vocile știu să umple spațiile pe care umbrele alunecă din când în când... |
fără a iubi
|
sigur
un drum va mai trece prin măduva mea plină de iarnă un făgaș socotit să poarte pasul orbului prin zăpada în care capriciile unei vremi își aruncă măselele stricate nimic alb nimic nou nimic din migrația păsărilor ce m-au traversat și ieri și azi ca de fiecare dată când ridic pânzele să merg mai departe un vânt travestit mă însoțește spuneai că e ultima paradă când frigul iese dezbrăcat fără să-i pese că-l putem vedea |
poate
răsucit pe talerul balanței se caută un echilibru în timp ce frigul atârnă în mine cât mai mult se aud trosnind parâmele aici înăuntru acostează o brumă apoi un geamăt de fluviu mai trece câte-un strigăt ori câte-o pasăre strivind aerul îmi lipsesc ancore și cuvinte încăpătoare îmi lipsești tu băncile unei faleze și poate acel "te iubesc pentru că nu trebuie să te iubesc" lăsat la prova unui vapor care urmează să plece... |
era mai bine cu ușile închise
cuvântul nealterat ar fi construit zidul furtunile ar fi trecut deasupra și păsările cuib și-ar fi găsit în stele departe mult prea departe de fugarul meu suflet - rămas un portativ pentru semne pentru mi-nele meu supus trecerii când structurile se descompun fără să te întrebe dacă ești de acord dacă n-aș fi deschis ușile anii mei ar fi rămas lujere uscate sub povara unor ochi fără rod mână întinsă fără a primi răsplata îndelungului chin de a făuri îngeri decăzuți, plutitori cu măștile iernii pregătite să ne coloreze măduva cu frig nu-ți vine să închizi ușile când hemoleucogramele arată că drumul tău alb și drumul tău roșu se împletesc până acolo unde moartea va colora trapa cu un gest numai de ea știut în timp ce păsările vor coborî pe zidul tău pentru mici instantanee așa - ca de ultim album adunând faptele ultimei risipitoare |
pașii mei
pe culoarul unei inimi ce nu mai vrea să bată aritmic ne căutăm umbrele și nu găsim nici măcar cuvântul iluzie care le-ar putea înlocui atunci luăm în brațe iernile din calendare le dăm nume și cu naivitatea încrezătorului le cerem să ningă peste roșul unei inimi care nu-și mai răscumpără nicio bătaie |
coexistăm
în poeme cu lirism evident strângem sub litere durerea unor singurătăți perene enigma unor trasee și mutilarea unor iubiri noi căutătorii de odihnă sub cadrane de ceasuri afumate de timp înșirăm reptile pe cuvinte când semnele de lumină ne lasă orfani suntem ai nimănui, iubito îmi spui din când în când și niciun leagăn nu ne mai poartă trupul prea mici să cuprindem literatura în semnele noastre care poartă în spate sacii cu fragmente din istoria unei vieți |
dacă
îmi cauți umbra vei găsi o pânză cu viață pe alocuri ruptă acolo unde păsările au trecut prin mine să te ajungă să te atingă să te hrănească iubitule dacă îmi cauți umbra vei afla că dincolo de conturul ei e o deltă unde poposesc toate cuvintele tale scrise în după amieze cu plictis ploi înșelător de calde și sălcii care tac a moarte întreruptă de sindrofii - libelule arzând prin mansardă sub focul unor tristeți călătoare cum păsările ce vor trece mereu prin mine când ne îndrăgostim de umbre |
între umbra mea și realitate
e o formă cu ochi de noapte și suflet de ziuă îndoliată parcă tot soarele s-a strâns într-un melc părăsit printre ierburi (vocea ta prea departe cântecul suspendat în adevăr cum respirația condamnatului la moarte) unde pasul strivește lumina și cuvântul își potolește somnul cu semne indescifrabile (acum înțeleg rostul tăcerilor tale îndelungi) |
din vina luminii
am rătăcit drumul
spre tine, iubitule
prea multe flori scuturându-și hainele
a ninsoare
glezna mea cufundată doare
doare ca liniștea
cuibărită în imagini cu tine
cu noi
cu ploaia
cu melcii
cu nătângii ăia de inorogi
cu fluturi naivi ce au uitat să trăiască
măcar o zi
încă o zi
cât să-și scuture aripile
de zăpada uitării
ce ne-a cuprins
și mă-ntreb
dacă lumina m-a împins spre orbire
cum să-ți mai văd
strălucirea din ochi când îmi citești
poemele fluviului viu?
Tulbure
Oraşul meu se umple de şuvoaie,
Brumaru-i o enclavă inundată,
Mor chiraline în amiezi cu ploaie
Tu-mi ceri să tac, mansarda-i ocupată -
Sunt gânduri triste, sensuri nerostite
Amestecate umbre-n ochi de fluviu,
Cochilii reci şi gesturi părăsite
În palma cunoscutului diluviu.
Damnat să fii, îmi aminteşti de cercuri
De fluturi vii, de zidurile sorţii
Îţi povestesc ceva... e-o zi de miercuri
Iar noi ne amintim de ceasul morţii
Păcate gri şi glas de mandoline,
Oraş de plumb şi ploaie nemiloasă
Azi nu suntem, Nimicul ne-aparţine,
Absurdul este-n noi şi nu ne lasă...
sunt la fel ca celelalte umbre
pe portaluri indecente? avatar servit luminii prins în gesturi inocente? sunt la fel ca celelalte forme neîndestulate geometrii în alb și negru printre puncte-articulate? sunt la fel ca celelalte despletitele fecioare ce îți adăpau iubirea scursă-n vinul din ulcioare? sunt la fel ca celelalte și-o să fiu până la moarte simpla trecere prin lume ploaie pe un drum din carte... |
Infinit
Când mor cu tine-ţi dau din tot ce sunt - Miros de prună coaptă în brumar Peceţi de ploi din cerul tău cărunt Închid hrisoavele ce-au plâns amar. Când îţi rămân în minte, rătăcesc, Secunda o prefac în curcubeu, Parfum de bergamote risipesc Şi-n ramuri - cântec îţi şoptesc mereu. De mă întrebi ce-aş mai putea să-ţi dau, Aşteaptă-mă cu braţul despletit De salcie pe mal când se chemau Iubirile în ochi de asfinţit. |
orion
îmi zboară îngerii - cocori (din hârtia rămasă pe masa poetului) trimiși în prea departele deltei somnul se împletește cu iarna în care m-ascund sub o aglomerare de pace - nostalgii pe care numai el mi le poate șterge cu un te iubesc aninat într-un colț de jurnal unde lasă litere mici ca niște licurici în noaptea când îmi caut îngerii sub semnătura celui mai frumos cuvânt (l-am fotografiat într-o zi de miercuri, la plecare pe furiș apoi am șters de praf ochelarii de visuri - poetul meu se trezise din somn) |
spatele ei
locul unde păsările se regăsesc într-o tapiserie de glasuri se împletea mătasea cu argintul maurul căuta să-și lase privirea în golful acoperit de frunze doar fereastra îl mai salva când îi arăta în oglindă fragilitatea femeii de abanos ea cu un gând mai departe de oameni păsări flamingo pe spatele ei mai încolo o lăută și degetele poetului - vorbitoare în poemul scris pentru neasemuita lui |
să nu mă întrebi
ce pasăre mai pleacă din mine
sar nevrotic vocale
o gamă pierdută în piept
unde respiraţiile
îşi caută portativul potrivit
un bemol pe-o durere
un diez pe-o acceptare
uneori nu văd nimic
doar simt cerul
pe care-mi arunc nedumeririle
şi-atunci alte păsări
se desprind -
în preajma lor
doar întrebările stăruind
într-o enclavă a luminii
încă nelocuită
septembrie absurd
1.clocot de cuvinte sub frunze care nu mai știu să tacă din durere nasc
forme îmbracă fiecare deget să mângâie lumina care mi-a rămas din tine
opresc doar bizarerii mute strecurate lunecând pe fluviu ca simple
păreri bezmetice cum păsările ce-și caută cuibul într-o iarnă când nu ne
mai suntem decât săruturi abrazive abandonate într-o cetate veche
2.fluide răsărituri încrustate-n
arbori ce-au uitat să se încline în dansul ceții când culoarea se
rătăcise în dezertări neînțelese mă cauți mereu am ajuns iluzia unei
ploi nu i se fură cerul mă împresoară din singurătate nu se face nimb
3.din pavaj piatra-mi râde haotic mai caut un loc pe pământ arene cu
lei își aplaudă morții corupți de iubire se închid ochii în palmele
desfăcute un poem se odihnește nu e singur strânge la piept femeia cu
doi tatuat pe umăr sub o umbră de amiază adâncită în mansarda cu fluturi
4.și colind prin oglinzi...
zeţar minuţios,
mi-ai pus în palme toamna cu ploi trândave şi cu frunze moarte cu irosiri de brume împănate şi vechi arome adormite-n carte m-ai adunat în fiecare slovă sub un tipar de arbore prea şubred să mă ucizi încet când prea departe îţi sunt sub cerul înnorat şi putred azi nu-ţi mai sunt nici filă-ngălbenită şi nici condei cu vârf de inspiraţii sunt o consoană ce nu mai respiră deşi în juru-i saltă aclamaţii |
nicio ploaie
nu-și lasă hainele pe mâna unui necunoscut “ea” caută pământul însetat și pomul uscat și frunza ce tremură în neliniștea unei nopți când uiți cuvintele în poala unui apus fățarnic pentru că ea știe rostul căderii oricâte ploi vremelnice te-ar atinge și nu-i potop și nu e amăgire și nu-i șuvoi și nu e despletire e doar un semn că dincolo de alte umbre va fi aceeași prelungire de cer în plămânii unui poet care (se) caută |
nu mă sperie
mărul ce-și strânge pulpa sub coaja aurie și nici frunza îmbătrânită sub povara aramei mă tem de brume grele în gene și oameni cu inima de piatră de tristeți ascunse în cutiile de pudră ale clovnilor și de morți rătăcite în poala unui octombrie înfiat de frig copil al nimănui rătăcit pe drum înainte de a se naște |
o pisică leneșă
tolănită pe covor - pielea ta locul unde plec deseori pentru safari chiar dacă leii sunt pe aproape întotdeauna am cu mine focul în ochi în palme în voce poate chiar eu sunt o felină cu aer de femeie neștiută un continent ce seamănă mai degrabă cu lipsa POEZIEI adevărate unde cuvântul e șarpe veninos într-un hățiș ce te prinde (ce-i drept, rareori, dar bine) lipită de tine cunosc limbile universului uit de turnul babel și aștept să-mi întinzi cu tandrețe cana cu vin și scorțișoară (s-au cules viile, iubitule e toamnă cu must nebun și regrete) |
între patru pereți
noi janis joplin și echinocțiul de toamnă o noapte cântărită în timp ce numărăm meduze culese din apa unei așteptări fluviul nostru vărsat într-o mare albastră prin care vâslim fără țintă sau mersul pasiv printre spirale de fum când nu mai vedem nici măcar cine suntem eu vorbesc mult în timp ce-mi numeri în tăcere cu degetele coastele sunt o femeie cu gust de migdale sub un strat de marțipan - remediu pentru oboseala ta stranie într-o noapte cu noi janis joplin și-un echinocțiu de toamnă aproape consumat |
toate
adunate în mine eu - o plantație de bumbac unde zăpezile își fac deseori casă așa îmi zboară vremea cum albul petrecut prin ochii celor care știu să potrivească mai apoi culorile din instinct adăugând la streașina mea păsări ce nu vor să mai plece nici tu nu vrei asta deși arunci în mine toamne astenice și primăveri ipohondre și greieri surzi și libelule înarmate cu solzi și dunări supărate pe malurile vechi și cai fugiți din mansardele aglomerate ale orașului toate adunate în nopți de septembrie cu lună amară și întrebări lipite de placenta unui seri în travaliu |
vineri, 20 septembrie 2013
e criză
aduceţi o inimă nouă să fie să astupăm cavernele cu zâmbete largi chiar dacă în cămările noastre păianjenii caută adăpost suntem mai singuri pe dinafară ori pe dinăuntru? strângem vise în puşculiţa rămasă din copilărie să le cheltuim pe o fărâmă de viaţă găsită întâmplător la ghereta din colţul străzii vânzătorule, umple-mi inima cu o viaţă nouă să muşc din ea cu poftă când voi arunca violent tristeţile în ghena cu amintiri... |
cu siguranţă
mai absent în spaţiul din mine pironit sub umbrela peste care îndoielile plouă dintr-un nor artificial oamenii fabrică proiectile supoziţii nesăţioase temeri ce caută hrană din slăbiciuni se înfruptă când credinţele sunt doar oase fără adăpost - uitate-n pământ vor fi mărturia resemnării şi-a înclinării în faţa unui refuz de a merge pe ape şi ne suntem singuri şi ne este drumul pustiu şi ne tremură stelele în palme - cu siguranţă le-am uitat numărul când cerul se scuturase de frig |
exil
străzi anonime cu ochi mari adânciți în găvane întunecate cu dinți gata să muște din trotuare înfrigurate și cenușii într-o toamnă în care doar caldarâmul mai respiră în timp ce pașii mei singuri numără morțile galbene petrecute pe rând străzi astenice cu brațe lungi împingând copacii rămași fără cuvinte așa cum și eu adâncesc tăcerile mirobolante frângeri când fugile dispar în plămânul straniu al vacarmului străzi bolnave de mine - anonimul astenic din viața unui oraș oarecare unde salcâmii și-au pierdut încrederea în primăverile garnisite cu iluzii |
în mreje de fluviu
femeia asta odihneşte încă o escală încă o călătoare - pasăre pierdută în toamnă de pe catarg strigă vântul în mine urlă vocile ca nişte ploi îmbrăcând în şuvoaie gândul când mă scurg în tine dependent - viciu interminabil pentru o vreme când femeile încă-ţi mai scriu poeme numele meu tipărit în secţionări de cuvinte simple vocale şi consoane blocate-n haşuri de ape ne-mbânzite |
o copie
fidelitatea unei toamne se măsoară în îngăduința cu care frunza îmbracă pământul de frig până și clopotul tremură când vecerniile își ascund glasurile prin altare - sunete lungi ca niște ibiși împărțind cerul cu sfințenie numai eu stinsul unui fapt ce n-a avut să se-ntâmple |
spunea
că viața e o poveste că poveștile se anină de viețile noastre că viața ca în poveste e atunci când pui prefixe potrivite cuvintelor că ghilimele închid între ele iubiri pe care nimeni nu le poate împrumuta pentru că-s doar ale ei - fata cu pantofii roșii de poveste petrecută fără să își fi fost spunea că întregul e compus din părți că liniile separă gânduri care umblă haotic în dimineți cu septembrie strălucitor (dorothy își pierduse prin iarbă lacrima - emoții de toamnă bătute-n arginturi) marele oz nu mai este de astăzi acasă - asta a uitat el să-i spună într-o seară cu ochii umezi în care semnul mirării a ucis în propoziție fluviul |
faleză
amestecate surâsuri
într-un apus nedefinit
ne curge râul prin vene
rece
nestăvilit
l-au adăpat ploile
când însetat de iubire
ceruse înaltului
să-i potolească amarul
fluizi
ne strângem păsările
și strigătele
în cuvinte
apoi le potrivim pe arama frunzelor
ca să le îngropăm
într-o toamnă
cu septembrie opac
duminică, 15 septembrie 2013
prind
rădăcini în pământul care mă ține în brațe îmi ajunge o geană de lumină și un strop de ploaie ca să cuprind totul așa cum știu cu bândețea zilei care caută să se cunune fără ca nopțile să arunce în veghere neliniști cuvintele mele înalță căzutul când mâinile tremură sub povara gândului ce doboară și pun sămânța iubirii în floarea ce se desface când primăverile țin condeiul tremurând |
facem perechi
din umbrele proiectate pe ziduri prelungiri de eu în tu de negru în alb cântărind zile și nopți de neliniști când rătăcim ca fluturii pe lampă și-n oglinzi ne lăsăm morțile să râdă ca la final de piesă comică deformate linii ale gurii vor sparge sticla sub care am lăsat atingeri de fluviu răsucit în matcă adunăm cioburi cu palmele goale confuzi cântărind viața ce ne-a mai rămas |
umeri
numeri ploile și sunetele saxofonului te îmbracă în tristețea unei singurătăți ce nu-ți mai aparține silențioasă frica asta se instalează ca o iarnă timpurie când străvezii ne pierdem printre oamenii de zăpadă de parcă n-am ști cine suntem de parcă locul nostru ar fi fost șters cu o singură vorbă tăioasă fredonăm în surdină căutând umerii și ziua în care vom număra ploile împreună (fluviul înghite pietrele timpul secunde iar noi întâmplările de sub pleoapă când ploile ne petrec dincolo de întâmplare) |
ca să trăiești în mine
învață că niciun turn nu rămâne singur decât atunci când cărămizile sale nu mai stau laolaltă el poartă mereu pasul călătorului de sus lumea-i mai frumoasă și sus ceru-i mai aproape pe sus poți atinge pasărea și culorile curcubeului ți s-ar odihni în buzunare ca să mă locuiești primește pe șira spinării mersul și nimic nu-ți va mai fi străin ca acum când încă știu, pot și vreau să iubesc |
strânge
lumina din ochii unui copil arunc-o în palma unei flori şi vei vedea cum se încununează bucuria cu încă un zâmbet mai senin decât seninul e strigătul din jocul neprefăcut colorăm şotroane şi înălţăm zmeie pe sfori de curcubeu ploile să plece din inima ta, femeie când lumea e un terariu plin de temeri strânge furnicile ne stau sub piele când păşim spre un mâine atât de necunoscut |
sâmbătă, 14 septembrie 2013
trepte
în mine urc și cobor ziua mă însoțește atâta vreme cât bunăvoința mă ține de mână nu uit să trăiesc deși frunzele se desprind când toamnele nu mai au răbdare unde-i rodul bucuriei? ni-s coșurile pline de gânduri și viața un tom pe care îl deschidem parcă din ce în ce mai rar necitiții mei dragi cuprindeți în foaie chiar și mâna ce vrea să vă rupă fără a vă ști într-o zi va veni și binecuvântarea |
cuvintele mele
parazăpezi albul se sprijină pe pământ când vântul ne suflă în coaste oasele stâlpi pielea un paravan în spatele căruia ne ascundem temerile eu de tine tu de el el de ea ea de mine suntem fulgii adânciți în orbite de uitare privim în gol până umplem gura întunecatului și când ajungem să ne "întâlnim", întoarcem fața încă un fulg încă o viață într-o iarnă a ființării troienim doar aduceri aminte pentru primăveri când florile vor fi fi simple răvașe de hârtie în arbori însingurați |
o zi sunt
o zi nu sunt trece lumina prin coridoare la întuneric îmi păstrez grijile să nu te umplu să nu te încarc de noroi ți-ar crăpa timpul în sângerări inutile în palmă îți las fluturii adormiți aruncă-i într-un insectar viu și pune peste ei cuvinte rotunde risipă de sensuri când trecerile sunt mai adevărate ca oricând... |
Mic tratat de teamă
E sunet gol în magma depărtării Și-i încropită frica de zerouri, Ne suntem astăzi ținte în halouri Când soarele-i rănit pe geana zării. Mă adâncești în strigătul de fiară, Singurătăți găsești în limbi de ceasuri Din pielea ta am tot oprit popasuri, Deși un sumbru cânt mă înfioară. Îl simt mereu cu notele-i aldine, Cu rime stranii adâncite-n tâmple, Cu sunete exod - să se întâmple Vulcani tocmiți de-aceleași pianine. Îți sunt ecou în colbul nou de lună Rămas pe cer din serile-mpreună. |
joi, 5 septembrie 2013
poveste
1.voi muri odată cu frunzele se desprind nervurile în zdrențe cerșetor sufletul meu bate la poartă nu e nicio stea în brumă s-au dus nopțile reci fără tine e pustiu în cornul de lună s-au adunat bufnițe de înțelepciune le crapă cântecul aleargă după sunete destrămate în frigul ce ne înmoaie genunchii tăi știu căderea din copacul trecut focul va naște semne 2.conversații banale în hangarul zilei bucăți din fuselaj un pandantiv la gâtul femeii arunci arome din toamna cu mere furate din săruturi coapte lași soarele să fugă în spate ține saci de lumină la morile noastre de vânt nimeni nu mai vine doar el 3.fum din burlanul cu melci arde închiderea se face cu încetul dintr-o dată mă sperie senzația că te iubesc e un ecou se sparge un glob auriu pomul de crăciun e fantasmă din grădina cu rodii fug piticii 4.mi-e creierul invadat |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)