dar tu îmi veneai...

pleacă, orbule
în lumea asta cu imagini
florile de colţ
nu-s decât nişte cioburi de gheaţă
înfipte bine în lumina ochilor mei
departe de tine
departe de mâinile care mângâie
ca şi când m-ar ,,vedea,, pentru ultima oară
pleacă
şi lasă-mi cuvintele
să le cresc
ale mele să rămână
păsările desprinse din atingerile tale
când geana unui apus
se scutură a înfrigurare

pleacă
ţi-am spus, dar
tu îmi veneai...

Risc

am cuvinte puţine
şi o mare de linii
spune-mi cum vrei să le aşez?
val peste o altă nelinişte
sau arbore în pământul
unei făgăduinţe?

Femeia ploaie – păcat în palma sorţii

Ascund în mine ploaie deasă,
În rotunjimi ce mă doboară
Aş vrea şuvoiul să nu doară,
Când lacrima e neculeasă.

În albii pietruite însă
Voi curge iar – nestăvilire,
Sunt clipa simplă, de iubire
Mereu, mereu în tine-aprinsă.

Mă-ntrebi de pescăruşi de ceară?
Azi au murit sub vântul rece.
Le-ai dat iar valuri să se-nece
Şi-i negru mult în astă seară.

Nu voi ascunde-n ochii lumii
Zdrelitele de stânci –izvoare,
Sunt ale mele – călătoare,
Culori de plânset, fapt al vremii.

Iar de-i voi sub ploaia nopţii
Să-mi fii doar cenuşiu de fluviu,
Păstrează-mă în plin diluviu -
Păcat în palma vie-a sorţii.

Moştenire

Se scurg arginţii meteori din lună,
Plătim cu neîncredere destinul
Prin ochii noştri, chiar de-i vreme bună,
Lăsăm să treacă, săgetând, rubinul.

Îl înflorim apoi în răsărituri -
Priviri răscolitoare peste zare,
Suflare lină peste zbor de fluturi,
Secunde amânate spre uitare.

Suntem mărunţi, pământul ne înghite
Ne macină burduful său fierbinte
Noi, doi actori: eu – ploaie, tu – iubite,

Căutător prin lumea de cuvinte,
Ne-ndepărtăm de sensuri dezvelite
Şi-n cruci lăsăm aceleaşi neputinţe.

fapt divers

nevrednică
de aerul înălţimii
se coboară în ţara cu umbre

nu-i izvor
care să nu-i ştie lacrima
şi nici mătase de ierburi
care să nu-i învelească glezna

printre pietre
ea devine singurul fluviu
unde fecioarele despletite
alunecă
în curcubeie de lună
virgine -
prea mult pentru o noapte
în care ai învelit-o...

În plasă

cu siguranţă
sunt un locuitor
al singurătăţii
mă recunosc după mersul sigur
pe frânghie

până jos
lumea în care
tot ce zboară
nu se numeşte pasăre
ci doar surogat de curaj

Nimic pentru mine

în delte surâsurile nasc emoţii
râuri alungate din tine păşesc
într-o secundă
ni se descompune moartea
în braţe de apă
ducem ierni peste strigăte
oprim în gură
la vărsare
doar vârtejuri nepăsătoare
mă recunosc
într-un singur gest
la plecare voi deveni
umbră de salcie decolorată
din lemnul ei cruce
sub cerul nestingherit
răstignite ramuri cer îndurarea
prea târziu

Nu-mă-uita

despărţite de tăcere
ferestrele noastre nu mai au aer
ele devin orbite goale
în care înţelesurile
refuză acceptarea
a ceea ce suntem -
pietre pe caldarâmul atâtor
întâmplări numite viaţă
plouă
plouă în mine îndelung
şi straniu
ca-ntr-un început de lume
azi nu mă încape lutul, iubitule
dau pe dinafară
atâta iubire
încât fluviul începe să se teamă
iar ferestrele?
ferestrele devin albastre
ca florile de nu-mă-uita...

Dispariţie

sub cerul înmărmurit
o privighetoare
trece prin sticla ferestrei
înfloreşte un cântec
strigă paznicul livezii
căutătoarea de cuvinte
zgârie lemnul retinei
goluri mestecă timpul din urmă
nu căuta fluviul, iubitule -
s-a ascuns în ochii mei
(de aceea nu mai este)
până şi picioarele podurilor
se sprijină
pe ultima privire
lăsată în iarba noastră de camuflaj

En recherchant Eve...

Patine
Patine să-mi daţi
Striga îngerul
S-alunec prin ochiul femeii
De gheaţă
Îndelung prin grote
S-arunc suliţe de sunet
Ivoriu

Sunt veriga lipsă dintre înger
Şi femeie
Mă cauţi
De la începuturile păcatului
Şi încă nu m-ai găsit
Oare m-am ascuns atât de bine
De tine?

Din sticliri de oglindă
Fur lumină
Şirag de pietre albe
Ce sparg vitralii
Dincolo de irisul Evei
Soare încremenit
Oare pe unde se odihnesc fulgerele
Şi pe care apă
Tălpile umblă fără încetare?

Degeaba priveşti în spatele măştilor
În afară de mirosul usor de pudră
Şi transpiraţie
Nu vei găsi nimic
Acelaşi chip
Matrice zămislitoare de înger
Sau daimon
Deci
Nu sunt decât dacă vreau eu
Să fiu
Iar tălpile mi le încălzesc
Cu gândurile tale…

Dans inegal de linii
Şi puncte irosind
Ninsori amnezice
Care cad, cad şi îngheaţă
În ochiul femeii...

Patine
Patine să-mi daţi
Să lăsăm frigul să pătrundă
În noi
Dincolo de păcat...

we

Exod

e uluitor cum sub zăpezi
nu mai găseşti niciun înger dormind
au plecat la plimbare
sau pe tăişul cuvintelor tale
îşi lunecă moartea?

sfinteşte-mă lună
în spovedania mea
nu-i loc pentru aer de minciună
mai bine în tăceri
de vreme bună să mă-mbrac
decât în trufie şi nepăsare

sub mările tale
statuile din sare
vor descreşte
în pântecul zilei
se zămisleşte noaptea
şi-n faguri mierea-i doar venin

se stinge blândetea
sub ochii femeii tinere
iar îngerii...
îngerii nu se mai întorc acasă
niciodată

Şi cât...

mi-ar fi plăcut să-mi spui
în tine a fost sădită lumina lumii, iubito
stea care stă să nască
în pământul albastru
rânduit să fie arat de îngerii buni
spre ocrotirea seminţei albe

pe un pântec străin
vei lăsa mângâierea
legi strâmbe ridică ziduri
şi necunoaşterea e o curvă stilată
care-ţi sărută ochii
e ceaţă pe munte
nici vulturii nu se mai văd
(i-aş fi dorit în carnea mea
oaspeţi)
stelele au murit
înainte să plângă pruncii

mi-ar fi plăcut să-mi spui
din tine se înalţă dimineaţa, iubito
carte deschisă
înflorind sub privirea dornică
(orbul din tine
caută, caută, caută)

pe buze străine
se vor rostogoli săruturi
şi niciun fluture
nu va mai tresări
îndelung ploi
amestecând cu durere drumul
(zbuciumată primăvară
cu ghilotine alintând muguri)

şi cât mi-ar fi plăcut
să-mi spui
femeie, sânul tău mi-e adăpost
şi-n coapsa ta leagăn
găsesc pentru toate tristeţile mele

şi cât, şi cât, şi cât....

Existenţă în existenţă

sunt acolo unde sângele
 fluviu devine magmă

din ochiul orb
lumina înfloreşte
în vârfurile degetelor
atingeri stinghere
când florile se scutură
sub pleoape de primăvară târzie

ne-au murit oamenii de zăpadă, iubitule
şi albul s-a botezat
primind nume de mugure
moare somnul în cratere -
semn că ardem
ardem
şi întunericul îşi caută loc
în casa cenuşii
potrivindu-şi culoarea în tăcerea
de după

sunt acolo
totul într-un nimic
să prind glasul
şi pasul
şi ochiul
şi respiraţia unei iubiri
ce mă traversează
ca şi cum aş fi apă de cleştar
sub podurile tale suspendate în cer

în loc de poezie... cine spunea?

să ascunzi
viori sub scoarţă de arbori
e ca şi cum ai închide un pescăruş
într-o cutie de medicamente
îl scoţi la nevoie
să-ţi tratezi boala asta numită
singurătate
în fond nu faci decât să aplici
chestia aia de prin proverbe
cui pe cui se scoate

mă-ntreb
dacă o vioară şi un arcuş
îmi pot încăpea în inimă

îmi potrivesc mersul
caut prin buzunare bucata de sacâz
şi-n tumultul străzilor
care trec prin mine
m-aşez într-un colţ
îmi lipseşte doar mâna
rămasă cumva pe o ramură de copac
tăiat mult prea devreme
din pădurea care am fost...

să vii negreşit
se caută violonist
cu talent
inima nu poate fi atinsă decât suav
sub scoarţă de arbori
se vor auzi aplauze

cine spunea de singurătate?

În lipsă de...

nu mă uimeşte mersul
prin lume
puterea stă în credinţa cu care
paşii mei găsesc drumul drept
fără să mai caute
orb sunt în faţa luminii
şi soare îmi curge în palmă
cercetez pipăind rouă
şi frunză şi dimineaţă irosită
în păpădia care mâine învaţă
să zboare murind
pentru a renaşte

Ne(definită

prea multe definiţii
într-un cerc atât de mic
eu nu sunt linişte
nici dezlegare de aer nu sunt
poate un simplu năvod
care strânge cuvintele altora
apoi le-aruncă în ape
să nu moară poezia lor
să nu moară...

Dansaţi?

Îmi invit pescăruşii la bal
Dunărea albastră
În zbateri de aripi
Un, doi, trei, un, doi…
Ardem penele de gală să ne încălzim
E frig în sală
Şi întuneric
Ne călcăm din când în când pe aripi
Da’ ne place
Dansezi, iubi ?

Numele meu plutind
Prin camera albastră
E linişte
Macaralele au căzut în patima casării
Şlepurile abia îşi mai târăsc oasele
Îmbătrâneşte şi fierul?
Ne trecem şi noi?

Aşa îi numesc de ceva timp
De când te cunosc pe tine
Balerini…
Dansatorii cerului
Dând rotocoale ideii de înălţare
Sau căderi…
Ţii minte ce dulci sunt căderile ?
Golul din stomac
Şi pulsaţia vibratorie a inimii
În timpane
Dacă trăim din amintirea zborului
Ai dreptate
Îmbătrânim, iubi…

Tăiem aerul
Aşa cum împingem vâltorile
În care dansul ăsta ne alungă.
E cineva în stare
să nu iubească muzica?
O gamă cu trepte
Eu urc, tu cobori
Tu urci, eu cobor
Şi unde-i punctul în care apa
Să ne prindă pe amîndoi?
Nu văzusem
Când cerul a început să plângă...
Nod
nod împletit din căutare deveneam.

Dansaţi?
Te întreb în timp ce orchestra
Picură primele acorduri
Prin penele tale
Acum urcăm cu ochii închişi
Dansul ne e spirala către lumină
Să ardem
(îmi spui)
Să ardem (îţi răspund)
Şi totul în jur devine lumină…

a&g

Sunt ceea ce sunt, nu ceea ce par a fi

zâmbiţi frumos,doamnă!

eu spun că mă ascund
când liniile gurii se ridică
precum ceaţa
aruncată în fugă
peste trunchiuri de arbori
să nu vadă ei nici întristarea
nici foamea de cuvinte
nici lacrima înşirată
în colţul ferestrei mele spre lume

învăţ să nu uit
pun întâmplările spre păstrare
doar oamenii care au trecut prin ele
îşi pierd glasul
mai fac uneori semn cu mâna
dincolo de nisipurile mişcătoare
şi se pierd -
umbre sub cearcănele vremii
ce ne posedă

şi de aici le zâmbesc frumos
chiar dacă uneori
ai dreptate când spui că mă ascund...

Tuberoză

Fă-mă să cred
că ultima îndoială
se va fi spulberat
subjugată
de albul halucinant,
prins în petala
ce-ţi aducea nebunia în palme.

Deschisă în noapte
cu păreri târzii,
te voi aduce sub ochiul de lună
fericit să adulmece
sub cumpăna aerului
parfumul...

Mă vei recunoaşte?

Se sting în răsuflarea mea zvonuri
şi-n depresia clipei
glezna întunericului doare,
mă-bolnăvesc încet
(maladie rar întâlnită)
iubirea mea în stop respirator.

Stelele n-au padele,
(serviciul medical de urgenţă e desfiinţat)
au fugit cu norocul nostru, iubitule,
soartă pecetluită – spun gurile pământului
şi-n timp ce te uiţi prin mine,
îmblânzeşti fluturii.

Spuneam de coincidenţe cu departe...

Nu-mi vine să cred...

Oprisem în mine
muzica holografilor
cât de departe să alung
teama că-n strigătul pescăruşilor
se va stinge şi cântecul meu?

Spuneam că ti-aş înmulţi lumina
din fantâni când aş scoate
dragostea
şi din pori aş răsări crudul
să-l îmbrac într-o primăvară
nesocotită,
uitucă,
fugită din acasa unei lumi
desculţă şi sălbatică...

Spuneam
că-ţi voi îmbrăca singurătatea
cu zâmbetul neprefăcut
prins la reverul unui mugure
gata să topească în el
neputinţele.

Spuneam că abdicarea
e doar un cuvânt rătăcit prin dicţionare
şi-n încăpăţânarea mea
vreau să merg mai departe
(niciodată nu bat în retragere),
sub semnul zodiei
pun păsările albe să-ţi lase zboruri
în prispa tâmplei -
aşa taina dezbrăcării de mine
îţi va străjui sufletul până la poarta infinitului.

Primăvară amânată

Răsfirată în adiere -
Floare de măceş singuratic
Trezit sub năframă de cer

S-a scuturat uşor
Albind un genunchi
Sărutat în liniştea unei zile,
În timp ce fluviul îşi toarnă poveştile
Mai departe
Prin rama ferestrei.


Alături vecinii fac dragoste
Şi cei de la patru au înnebunit!
Oare vin primăverile
Sau e doar aşa o repetiţie…
Privesc pe geam
Tufa de măceş aşteaptă
Învierea.
Oare au dreptate vecinii ?
Vine primăvara ?


Caligrafia unui sân
Stinsă
Şi mâna poetului
Ca într-o fotografie alb negru
Caută conturul.
Nu. Ea nu e o umbră.
Nu. Ea nu e doar miros.
E poate mai vie ca oricând
Acolo pe satinul gheţurilor netopite încă...



Încet
De sub zăpada încălzită de copiii
Nenăscuţi încă
Ies la iveală corniţele lui Pann,
După ele
Mâna cu degetele răşchirate
Nu mai caută strugurele
Să-l ducă la buze...
A găsit sânul tău.
Ştii ?
Nebunul se îmbată cu mirosul
Lui
Şi aşteaptă să pleznească mugurele
În semn de primăvară…

Mă întorc la mine cândva
Floare de măceş
În beţia unui anotimp prea departe
Sălbăticiune sub degetele tale
Scriind...

Plin de prezenţa mea, închizi încet ochii
şi dispari.

Primăvara asta nu mai vine...

ana&g

Când iarna se ascunde sub haine roşii

luna e săgetată

nici nu ştiu de unde vin durerile
pe pământul meu
arborii le îndoaie

vreascuri pentru foc!
vreascuri pentru foc!
striga omul cu gluga trasă pe frunte
căutând

de mi le-ar aduna
sub haine roşii să mi le-arunce
să nu le mai port
când linişte vreau să îmbrac
sub suflarea iernii

mă-ntreb dacă Dumnezeu ar trăi
pe pământ
şi-ar ascunde chipul sub o glugă
să-mi strângă toate durerile?

închidere-deschidere

te-ai însigurat mult
mă doare ploaie
în pământul care sunt
foame de noroi
lasă viaţa în măruntaiele mele
torc neputinţe
peste nuferi doar lumină
prinsă-n umărul de stea
bate o toacă
rupe din vânt sunete
prelungite-n cuvinte caută
inima ta
nu-mi aparţine
o locuiesc doar când găsesc
uşa deschisă

Se adevereşte...

înveleşte-mă subţire
cu aceleaşi cuvinte
să te recunosc fie şi cu ochii închişi
îmi spui de lumină
şi eu bat la porţi de întuneric

mai ştiu cine sunt?

un rând pe o pagină
un simplu vers din poezia femeilor
care ţi-au intrat în casă
în camera cu pereţi galbeni si draperii violet
unde uşile sunt mereu deschise

şi tu unde eşti?

sub ce zăpezi te-ai ascuns
cuminte
ca o lacrimă în ochiul ce mă doare
privindu-mă rar?

..................................

cad lamele zilei
se retează lumina, iubitule
şi noi orbecăim prin iarnă
ţinându-ne de mână

ştiam eu că acolo te-ai retras...

Să ... uiţi!

salcie de-aş fi fost
să te anini de braţele care cântă apa

leagănă-te, omule,
ochii zilei n-au apucat
să-ţi descompună carnea
picura din seva mea
lacrima unei primăveri care pleacă
mai albă decât obrazul
statuilor de ceară
mai rece decât seninătatea
cu care-mi arunci cuvintele -
frământatele cuvinte...

salcie de-aş fi fost
să  umbli prin sufletul meu verde

strecoară-te, omule,
să vezi prin mine timpul,
dincolo – Dumnezeul fără pată
unde clipa se numeşte veşnicie

apoi să (mă) uiţi...

Întâmplare simplă

sting
sunete purtând jartiere albastre
miresele nopţii îngenunchiate
 îmi creşte pulsul
intuiesc o atingere
sub focuri de artificii
 ne ascundem fricile

plusează!
cine ştie ce va ieşi?

cu  femeia fluture
vieţuieşti doar o zi
îţi cântă moartea
apoi pleacă

una, două, trei...
numărăm logodnele dispărute
sub inelul
devorat de fiare

luna râde la fel de alb ca dragostea noastră...

Vocile

Nu vor să tacă
pur şi simplu,
mi-au spus mie că nu vor să tacă
îşi plimbă umbrele prin curte
ca nişte nebuni
cu chipuri senine
şi depărtaţi de starea memoriei,
iar eu nu ştiu ce să mai cred

ascultându-le.

Mă dor cuvintele-hienă
şi-n oraşul trupului meu
se dărâmă temple-
oasele mele căutându-şi zeii.

Sunt altfel, strig
din vâltoarea unui somn cu nume de coşmar -
aerul uitat într-o cameră goală,
părerea unei atingeri
când mâna orbului caută
fără niciun răspuns,
cortul de piele unde, nomad,
ai poposit în drum spre siberiile tale închipuite.

Acelaşi lut!!! Acelaşi lut!!
strigă ele, iar eu mă întreb
ce-ai făcut cu sufletul meu?

tu, fireşte...

primeşte să-mi fii râu
de tine malul nu se teme
pur şi simplu îţi îmbracă de fiecare dată
cămaşa aceea albastră
(ţi-o cumpărasem în ultima călătorie)
aşa nu mă simt singură
aşa sunt cu tine chiar şi când nu eşti
trăiesc teama salciei plecate
în faţa unui aer care doare
îndelung de curtenitor

dinspre izvoare câte un verb
lasă în mine trecerea
o zi în care ne rătăcim printre cuvinte goale
o zi în care numărăm punctele
o altă zi în care ne speriem de mărimea lor
de parcă-n jurul nostru
ninge cu albastru greu -
plumb azvârlit în cerneală
de o mână ucigaşă

primeşte să-mi fii râu
inundă-mi cerul cu zbor
spre înălţarea strigătului
apoi stinge ţigara
şi înjură viaţa -
sigur vom lua moartea în braţe amândoi