trecător ca o apă

prin dreptul unei inimi poetul mângâia pietrele şi odihnea în buzunarul cu amintiri toate anotimpurile deseori supărat lua creionul şi mă linia albastru eu - pasărea aerului său de sihastru rătăceam prin cântec scufundând în fântâni frunzele toamnelor şi zăpezile iernilor timid de subţiri apoi mă colora fum ca o depărtare unde întrebările aleargă cum caii sălbatici umplu câmpia

parcă

desprinsă de ceață
mă regăseam
umbră mestecată de lumină

aerul femeii rătăcind prin tranșee
cu ranița înțesată de iubire
și zgomotul surd
rătăcind peste malul de pământ
se lipeau de trupul căutând adăpost

încă singură
încă salutând statui cu brațe căzute
darul îmbrățișării uitat în bătaie de foc
pasărea fără cântec
uitată sub bluza femeii asudate de frică
șuier de vânt și frigul
parcă desprins din iarna ultimului război
ultima silabă întoarsă
te...

strânsese pumnul

poate pentru fiecare încrâncenare lăsată de viață în tomul cu file fără număr nimeni nu știa câte pagini povestesc despre ea nimeni n-o cunoștea îndeajuns ca să poată spune e vinovată ochii ei scuturând lacrimă în fluviu cum o toamnă își rătăcește frunza în pulberea drumului glasul stins - flaut vechi într-o lume surdă și necunoscătoare mâna ei - adevăr împrumutat fiecărei atingeri dacă o veți întâlni în statornicia unei treceri scrieți un cuvânt pentru fiecare ecou de lumină pe care l-ați simțit când destinul v-a adus în preajma ei și-atunci alungarea îi va fi mult mai ușoară...

m-au slobozit

într-o mare de trupuri sleite de oboseala unui drum pe care nu-l cunoscusem mă ridicasem să privesc orizontul dar gura femeii îmi mușcase glezna de foame aerul sigilase fiecare sunet aș fi strigat aș fi strigat sângelui din apus că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene că moartea unei zile e singurul moment în care mă întreb pe unde mai respiră călătorul din mine când inima lui s-a închis într-o iarnă de porțelan?

de prea mult alb

am ajuns să cred că iarna e un om în halat gata oricând să mă vindece - să-mi înghețe inima ca s-o poată transplanta unui copac pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume când toamnele îl despoaie de i se văd coastele strălucind de prea mult alb râsul meu curcubeu nu se mai transformă în zmeie copilul care sunt urcă pe coama unui nor trage de hățuri și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima înghețată și-atunci râd amandoi caruselul nopților pline de singurătate se umple de lumină vreau să cred că stelele nu mor niciodată, iubitule...

nomad

printre ierburi te simt ca o sălbăticiune desprinsă din alveolele plămânilor mei expirasem în aerul nopții cu teama că voi sfârși în brațele tale statuie nevăzută cu piatra sânului colțuroasă și coapsă arsă de vântul nebun fugiseră ursitoarele demult iar din femeia gândului tău nu mai rămăsese decât o urmă sidefie ca un zâmbet răsturnat în palme

când plouă cu suflete

e bine să întinzi pământul toate rădăcinile însetate să guste pe rând pentru atunci când vine vremea însingurării tu nu mă mai ai eu sunt doar o cumpănă în vântul unei ierni în care au înghețat toate lacrimile din ciutura secundei nu ne putem hrăni e prea puțin dar într-o zi va ploua din nou cu suflete și-atunci spori-va izvorul din care fântâna renaște pentru însetații trecători prin lumea plină de întâmplare

o dimineață cu tine

în mansarda căptușită cu liniște
seamănă cu o epopee
atât de lungă mi se pare clipa
poate pentru că-n ochii tăi
încă mai găsesc infinitul
poate pentru că-n glasul tău
încă mai odihnește cântecul

curbat,
mi se înfige sub coastă
și se adâncește
în ceea ce sunt - vioara ultimei aduceri aminte
fără arcuș sunetul se stinge încet
cum lumina sub geana unui apus numărând
încă o absență

îmi veți spune

că mi-am îmbrăcat prea devreme haina de însingurată că ochii fluturilor nu-s decât niște închipuiri în care-mi ascund fricile (poate de aceea nu strivesc niciodată în palme zborul) că zâmbetul meu a rămas inert pe dalele unde pasul poetului coboară arar spre faleză și-am să vă cred pe drept cuvânt că m-am înserat timpuriu și-n vânătul zilei mi-am găsit liniștea (în fond nu-s datoare decât c-o moarte) îmi veți spune că m-a iubit și că-n bucuria amiezelor sale te iubesc-ul era pandantivul suspendat de aerul mansardei de data asta permiteți-mi să nu vă cred "more than words"

canon

potrivisem toate cuvintele să le-arunc așa, fără vină, cât mai departe indiferent dacă ar fi fost să-mi mai scape vreunul printre degete nu știați, poate, că unora le place să se joace cu te iubesc-uri e simplu să desenezi forme cenușii în care să torni mai apoi culori împrumutate și-n sensuri să lași oamenii să înoate în fond viața e o luptă pentru supraviețuire...

potriviți-mi

 privirea pe un text necitit încă
sunt sigură că omul fluviului scrie mereu
voi îl cunoașteți mai bine decât mine
de cele mai multe ori
se oprește la magazinul din colț
să-și cumpere ciocolată
(amară îndulcire așa cum eu am crezut
că mă iubea)
apoi un pachet de țigări
să-și umple ochii cu năluci fabricate -
mereu îi număram ochiurile de fum
în timp ce el îmi mai citea câte o poezie
potrivindu-mi trecerea
prin mâna lui dreaptă
ca o strecurare de gânduri indecise

ascundeți-mă

de el - omul însingurărilor mele din cuvântul lui biciul se face vânt șuieră vocale și fiecare poem pe care mi l-a scris nu-i decât o rană în sufletul ca un câmp de bătălie unde mor macii sub secera vorbei ascundeți-mă sub geana unei sălcii când fluviul sclipește pe dunga unei raze rătăcite să mă scutur odată cu frunza când toamnele nu mai au răbdare și brumele se sting trecând nepăsătoare iar dacă nopțile mele se vor umple de strigătul lui spuneți-i c-am plecat să caut partea inimii pe care doar noi doi o locuiam

nu vă prefaceți

că nu-l cunoașteți
e același însingurat din fața ferestrei
acum stă de vorbă cu fluviul
îi ascultă poveștile
pe care numai timpul avea să le glăsuiască
sau poate nu
poate chiar el cu nebuna aia de iubită
le confecționaseră
în seri tulburate de viață
când peste creștetul cuvintelor
secunda ningea treceri
ca niște acoperăminte reci și pustiitoare

când se va îndrepta înspre voi
cu siguranță veți ști
că ceva din mine mai respiră în tristețea
lui de însingurat pe marginea ferestrei

dintr-un melc

dintr-un melc născocit copil de pripas la margine de drum - eu viața mea fără de răgaz caută prin meandrele întâmplării o clipă apoi alta și alta până când va acoperi drumul cu bucuria de a fi sub cochilii e liniște numai ploaia mai poate fredona cântec de aduceri aminte - dureri spălate în conjugări de verbe pe care le-am prins în pumni fără să știu că așa mă voi îndrepta spre mine cât mai mult

să-i spuneți

despre mine când îl vedeți e încă acolo în mansarda cu sunete ușoare ca visurile spulberate în dimineți dezbrăcate de mine scrie des își lasă cuvintele pe foi care se fac fluturi - "fluturii mei albi, fluturii mei negri, iubitule" eu nu-l mai pot vedea se varsă ceață din cer în buzunarul fluviului mi-ascund fricile apoi cos pe frunza înghețată un poem din care strig: să-i spuneți despre mine când îl vedeți...

râu

poate în cumpăna de lumină
glasul meu nu e decât un semn
că ciocârliile mai trăiesc încă în coșul pieptului
e acolo izvorul
și-n vadul cuvintelor se adună gândurile unei ierni
din care nu mai putem pleca
suntem străini
și-n singurătatea burgului
niciun clopot nu ne mai adună fricile -
năluci prin lumea plină de chipuri necunoscute
cine suntem?
cui ne întindem brațul
și cărei cruci îi mai strigăm numele?

poartă simplitatea unei treceri și zborul măiastrei
doar așa poți face să curgă mai departe
apa dragostei fără de sfârșit

imponderabil

în aerul meu pluteşte aroma seara e o cadână ce ne atrage sub vălul ei dragostea nu e pretext e poate un şir de întâmplări povestite ca-n cele 1001 de nopţi simplu cu un eu şi tu cuminţi pe banca unui firesc strecurat în iarnă când poveştile au puterea să ne înveţe că "a fost odată" se poate întâmpla în fiecare zi

amprentă

zăpada înghite cioburi de lumina spartă
oasele zilei se frâng
sub povara unei ierni
pe care o alungăm răzvrătiți

din cutiuța muzicală a balerinei
scoatem încă o poveste
o prindem de noi și de marginea ferestrei
unde fluturii au fost crucificați
pe rând

în ascunzișul cuvintelor le-am păstrat zborul -
miraj pentru căderile când singurătatea
ne e singura haină

astăzi visăm ca-n Frații Grimm
și-n intersecții ne adunăm pașii într-o fragilitate
numită viață printre rosturile unei lumi infidele

însemne

pe chipul unei zăpezi necunoscute se schimbă vremurile, spui eu rămân aceeași, adaug sub cascada nesfârșită de săruturi mii de fluturi în tâmpla ce așteaptă mâna care știe cum se alintă gândul nu mă tem de necunoscut nici de gurile care aruncă în van cuvinte plumbuite din griul azvârlit îmi țes pânze pentru poemele unde voi înflori când albul iernii se va stinge încet sub suflarea unui verde pe care doar eu îl pot înțelege

nu mă doare scrisul

nu mă doare scrisul ci umplutura cuvintelor aruncate viața nu bate filmul caii rămân fără aripi jăraticul se stinge din cenușă nu mai renaști phoenix e doar o închipuire pentru a scăpa de teama pieirii pe marginea realității mergem fără bară echilibrul e doar un simplu cuvânt în dicționar de ger, mâinile noastre nu mai găsesc fila

parcă

din acest nimeni a înflorit o iarnă mai albă decât pescărușii tăi alungați în buza unei mări surde și reci când absențele scriu hrisoave istoria tremură când zăpezile înmuguresc eu tac a vremelnicie și nu uit că-n gura pământului vom încăpea la rând ca într-un cuptor azimele într-o zi de sărbătoare

alb

risipă de alb ochilor mei îngeri le-ai dat în zboruri de noapte cuvinte le-ai scris în timp ce pe chipul unei zăpezi mi-am lăsat zâmbetul să-l șteargă vântul iar eu să-l cresc mereu, mereu ca-n dimineața când m-am născut a doua oară pentru tine

eroare

m-au împins cu putere credeau că o să mă arunc în prăpastie nu știau cât de adâncă e inima ta într-un colț mi-am așezat plasele peștii mei îndestulau gura flămândă a sângelui ce-mi turna încă un pahar de vin eu - ostenitul serilor tale așteptându-mi osânda...