locuiesc într-o vilă de hârtie

la parter las ferestrele deschise
pentru toate păsările
care cred că storurile nu-s decât niște corăbii
unde-și pot lăsa cântecul ostenit
mai sus potrivesc în ochii icoanelor mele
scânteia fiecărui răsărit
au nevoie de ele oameni călători prin cine sunt
le e de ajuns să privească
apoi se înalță odată cu păsările
și vin
și revin
până când dincolo de pereții casei
cuvintele se lipesc de timp
lăsând să se înțeleagă de ce poezia din oameni și păsări
nu pleacă niciodată